Marea Simfonie în RE

Recunosc că nu sunt un fan al literaturii româneşti. Dar sunt trei scriitori pe care îi iubesc pur şi simplu: Eliade, Nichita, Matei Călinescu. Pe primii doi nu aş fi avut cum să-i cunosc, să stau cu ei în aceeaşi sală, să-i văd trecând pe străzile întortocheate. Am sperat să-l întâlnesc pe Matei Călinescu.
I-am auzit numele pentru prima dată la un curs de Pragmatică, în facultate. O simplă recomandare. Portretul lui M. Am citit online, la început, extracte din carte deoarece avea un număr limitat de exemplare. M-a şocat, m-a schimbat, mi-a pus întrebări. Este o carte vie, nu un roman psihologic modern. Este viaţa a doi oameni care au trăit încercând să se adapteze restului lumii. Este cartea celor 40 de zile de doliu al tatălui pentru fiu.
Speranţa mea s-a năruit la un butic de ziare. Idei în dialog cu titlu mare: In memoriam Matei Călinescu.
Apoi, am citit în continuu 6 ore, trecând dintr-o stare într-alta, următoarea poezie:

La început a fost cuvântul – sau repetiţia – căci, nu-i aşa?,
cuvântul e prin definiţie repetabil –
iar primul cuvânt, în chip miraculos, n-a făcut altceva
decât să instaureze repetiţia,
duplicarea, sciziparitatea, reproducerea,
marea simfonie în Re
a ciclului vieţii, în care ceea ce începe reîncepe mereu,
cu o diferenţă mereu întâmplătoare.

Din întâmplări cu alte întâmplări intersectate
se alcătuieşte neaşteptatul, care totuşi putea fi aşteptat,
căci privirea retrospectivă introduce în trecerea
lucrurilor o necesitate de ordinul visului, o necesitate strictă:
ce-a fost a trebuit să fie cum a fost.
Imprevizibilul însuşi se repetă, ca o împerechere rară de cuvinte,
ca un joc al întâmplării care-şi va revela necesitatea
trecută – ca un vis în inflexibilitatea sa postumă.

Dar irepetabilul? Şi el s-a născut din repetiţie,
prin contrast, căci nu-i aşa?, moartea e altceva decât viaţa,
dar şi ea se repetă, cât trăim, ca singura certitudine
în incertitudinea timpului nostru plin
de repetiţii neaşteptate, necesare, iluzorii, absurde,
pedepsitoare pentru păcatul
şi bucuria de a fi – vis în vis în vis în vis…într-o regresiune infinită –
doar în eternitate irepetabilul există într-adevăr,
inaccesibil, real, ca o stea care, intens strălucitoare,
ar face luna şi celelalte stele să pălească. – Matei Călinescu