Marea Simfonie în RE

Recunosc că nu sunt un fan al literaturii româneşti. Dar sunt trei scriitori pe care îi iubesc pur şi simplu: Eliade, Nichita, Matei Călinescu. Pe primii doi nu aş fi avut cum să-i cunosc, să stau cu ei în aceeaşi sală, să-i văd trecând pe străzile întortocheate. Am sperat să-l întâlnesc pe Matei Călinescu.
I-am auzit numele pentru prima dată la un curs de Pragmatică, în facultate. O simplă recomandare. Portretul lui M. Am citit online, la început, extracte din carte deoarece avea un număr limitat de exemplare. M-a şocat, m-a schimbat, mi-a pus întrebări. Este o carte vie, nu un roman psihologic modern. Este viaţa a doi oameni care au trăit încercând să se adapteze restului lumii. Este cartea celor 40 de zile de doliu al tatălui pentru fiu.
Speranţa mea s-a năruit la un butic de ziare. Idei în dialog cu titlu mare: In memoriam Matei Călinescu.
Apoi, am citit în continuu 6 ore, trecând dintr-o stare într-alta, următoarea poezie:

La început a fost cuvântul – sau repetiţia – căci, nu-i aşa?,
cuvântul e prin definiţie repetabil –
iar primul cuvânt, în chip miraculos, n-a făcut altceva
decât să instaureze repetiţia,
duplicarea, sciziparitatea, reproducerea,
marea simfonie în Re
a ciclului vieţii, în care ceea ce începe reîncepe mereu,
cu o diferenţă mereu întâmplătoare.

Din întâmplări cu alte întâmplări intersectate
se alcătuieşte neaşteptatul, care totuşi putea fi aşteptat,
căci privirea retrospectivă introduce în trecerea
lucrurilor o necesitate de ordinul visului, o necesitate strictă:
ce-a fost a trebuit să fie cum a fost.
Imprevizibilul însuşi se repetă, ca o împerechere rară de cuvinte,
ca un joc al întâmplării care-şi va revela necesitatea
trecută – ca un vis în inflexibilitatea sa postumă.

Dar irepetabilul? Şi el s-a născut din repetiţie,
prin contrast, căci nu-i aşa?, moartea e altceva decât viaţa,
dar şi ea se repetă, cât trăim, ca singura certitudine
în incertitudinea timpului nostru plin
de repetiţii neaşteptate, necesare, iluzorii, absurde,
pedepsitoare pentru păcatul
şi bucuria de a fi – vis în vis în vis în vis…într-o regresiune infinită –
doar în eternitate irepetabilul există într-adevăr,
inaccesibil, real, ca o stea care, intens strălucitoare,
ar face luna şi celelalte stele să pălească. – Matei Călinescu

Să simţi…o vară

Îmi scrie în horoscop că verbul care mă caracterizează este „a simţi”. Vara aceasta mi-a împins toate simţurile la extreme. Am simţit fizic şi spiritual.
Aşadar, am simţit lacrimi curgând pentru o notă de 7 şi indiferenţă, ba chiar mai mult, amuzament pentru o restanţă căpătată de aiurea. Am simţit cum e să râzi şi să plângi deodată în Aula Magna pe o melodie care nu credeam că mai poate provoca reacţii atât de evidente. Am simţit cum e să îţi bagi picioarele în examenul de licenţă şi cum e să suporţi consecinţele.
Am simţit apa sărată a mării prin toţi porii şi cu toată gura, nisipul fin şi scoicile tăioase, razele soarelui atât de blânde care mai apoi, cu aportul personal, mi-au ars pielea atât de uniform. Am simţit cum e să nu poţi dormi 2 nopţi din cauza aparentei febre dată de arsuri solare. Am simţit cum e să-ţi fie frică într-o amărâtă de telegondolă, cum am instantaneu nevoia de a-mi aprinde o ţigară, cum e să pui aceeaşi întrebare în fiecare minut.
Am simţit că trebuie să fac eforturi supraomeneşti. De aici, consecinţele: Am simţit cum e să vrei să renunţi dar să îţi găseşti întotdeauna puterea de continua. Am simţit cum se frământă oasele în mine şi cum muşchii mi se atrofiază, cum mi se încinge creierul, cum mi se obişnuiseră ochii să se mişte numai de la stânga la dreapta, cum e să te doară fizic tot de la atâta înţepenire. Am simţit emoţia şi gustul eşecului şi dorinţa aprinsă de a merge mai departe.
Am simţit ură şi iubire la un loc. Am simţit că vrei să mă vezi şi că vreau să te văd. Am simţit că vreau să te pălmuiesc şi că vreau să-ţi mulţumesc.
Am simţit cum o maşină îmi calcă partea nevăzută a trupului (aceea care cântăreşte 3 grame conform specialiştilor) şi îmi paralizează gândurile.
Mi-am simţit obrajii uzi şi părul zbătându-se trist în mersul sacadat al unui tren ce mergea spre nord. Am simţit că nu mai vreau niciodată să plec. Am simţit că urăsc despărţirile şi trenurile şi Gara de Nord.
Am simţit glonţul trecându-mi pe lângă cap. Am simţit bucuria că am scăpat vie şi că am câştigat la ceea ce pot numi ruleta rusească a baroului.
Am simţit bucuria reîntoarcerii acasă, la ceea ce sunt, la ce mi-a fost dor şi departe.
Nu, eu nu mai sunt Colecţionarul lui Fowles, nu mai strâng amintiri moarte, nici mesaje în telefon, nici timbre sau flori uscate.
Eu simt şi atât.

Cum nu vreau să mai fiu

Pentru că în curând schimb oarecum "prefixul" mi-am propus să mă schimb şi eu într-o fiinţă mai bună, mai raţională, mai obiectivă. Am cateva defecte fără care viaţa mea ar fi fost mult mai uşoară, poate nu atât de colorată şi animată, dar cu siguranţă mai roz bombon.
Aşadar, punctual :), nu mai vreau să fiu:
1. Mai schimbătoare ca vremea în stări de spirit şi în relaţiile cu oamenii
2. Atât de conservatoare
3. Plină de prejudecăţi. Nu mai vreau să dau verdicte după cum pantofii unei persoane sunt curaţi ca oglinda sau plini de praf
4. Sigură că nu-mi place ceva atâta vreme cât n-am văzut şi nu am auzit
5. Dură cu cei pe care îi iubesc
6. Cicălitoare când nu mă mai simt iubită
7. Naivă, uneori şi când nu trebuie
8. Deşteaptă dar leneşă. Aş fi preferat să fiu proastă dar muncitoare
9. Pierde-vară până-n seară şi noaptea să stau cu ochii în cărţi
10. Pistruiată :)
Termen de rezolvare: septembrie a.c.

Acasă a devenit aaă...

De cum am ieșit din gară - monument istoric și recent recondiționată - am pășit în vechiul meu oraș. Bucuria revederii a ținut doar o pornire de motor, o întoarcere în parcare și un viraj la dreapta. Am intrebat mai mult retoric, după 5 metri și o frână, dacă au trecut batalioane rusești și bombe dese granița. Am mers prin gropi până acasă, de beatitudine, evident.
Pentru că au trecut ceva zile și m-am pus la curent cu noutățile pot să spun câte ceva despre orașul meu sau despre fostul meu oraș. Avem 5 hipermarketuri, vreo două supermarketuri și mai multe magazine dar... nu producem nimic. Avem Mall ca în Timișoara și Cluj dar... e plasat vis-a-vis de - arhi, mega cunoscutul până la Sinaia - Bazar turcesc. Avem cea mai mare promovabilitate la bac din țară, dar... majoritatea merge la facultate peste gard de casă. Avem trotuare pavate pe marginea șoselelor principale, dar... acestea din urmă sunt pline de gropi adânci și DESE. Avem flori plantate peste tot în oraș, dar zebrele nou vopiste trec grațios prin gropi. Avem multe mașini noi (semn de oameni cu dare de mână), dar... nu avem parcări. Dacă nu avem parcări, să facem!!!.... sensuri unice bineee gândite.
Ca să fie treabă, treabă și ”occidentalizarea” completă și perfectă, eu aș propune ca edilii orașului să ia drept exemplu orașul similar din județul vecin. Acolo respectarea drepturilor omului îi face invidioși chiar și pe cei de la CEDO pentru că penitenciarul de acolo acordă celor cazați un nou serviciu : post propriu de televiziune. Iar lui domn primar îi recomand instituirea unei poziții cheie, ce sigur ar face ca treburile să meargă ca în SUA și ar face ca județul vecin să nu mai dețină monopolul în materie, și anume, cea de City Manager. Odată cu adoptarea acestor noi măsuri vor dispărea, ca și la cei pe care îi propun să-i urmăm, colibele de lut ale oamenilor și se va ajunge, totodată, la atingerea recordului (de Guiness Book) de cea mai expusă bombardamentului șosea.
Stau cu obrazul în mână și cu un zâmbet pe față și mă întreb: de unde am plecat și încotro mă îndrept?

4 ani într-un articol

Nu ne aducem aminte cum ne-am cunoscut. Nici nu am cautat mult în meandrele neuronilor noştri acele prime amintiri. Ne-am trăit prezentul cu înverşunare, cu poftă, cu râsete şi la sfârşit cu lacrimi.
Noi am fost grupul fetelor de la Bolero şi J'adore. Noi am fost nebunii din seria I. Noi am fost cei care ne-am adunat din toate colţurile ţării ca să constrim la Bucureşti o prietenie fără limite şi poate iesită din tipar.
Noi suntem cei şi cele care stăteau cu orele la cantină să discute probleme (s)existenţiale, să depănăm amintiri din gradiniţă şi să ne luăm pe rând la mişto. Am fost cei care au reuşit să devină din colegi (de suferinţă), prieteni adevărăţi.
M-am întrebat adeseori în ultimele săptămâni, cum va fi viaţa fără voi, adică fără noi în clădirea aia mare şi care acum e goală... M-am întrebat de sute de ori, poate, cine va mai....?
De exemplu:
Cine va mai juca v-aţi ascunselea, leapşa, lapte gros şi cine va mai face saniuţa pe culoarele facultăţii?
Cine va mai râde cu capul pe banca imaginandu-şi cum face domnul X nu ştiu ce?
Cine va mai înţelege glumele noastre juridice? Dar cele cu Campari?
Cine ne va mai spune că avem un fir de păr alb fix în frunte şi ne va spune şi cauza?
Cine mă va mai trezi dimineaţa la 7 să-mi spună: Felicitări, ai 10?
Cu cine voi mai sta eu pe messenger până la 3 dimineaţa să facem analiza comică a infracţiunilor şi să râdem în hohote?
Cu cine veţi mai mânca voi ciocolată ca mai apoi sa râdeţi de paloarea mea?
Când vom mai împarţi un pat în 5?
Am fost colegii de la seria I uniţi în diversitate. Ne-am împărtăşit viaţa noastră, amintirile noastre, planurile şi sfaturile noastre. Vom fi prietenii uniţi în diversitate: Go Planet!